„Întâlnirea din acest an a sașilor, găzduită de Sibiu între 4-6 august, vrem să fie cea mai mare de pe teritoriul României, după 1990. Spre deosebire de celelalte 26 de ediții de până acum, Întâlnirea Sașilor din 2017 are scop declarat atragerea în Transilvania a cât mai mulți tineri din Germania pentru a le arăta potențialul regiunii noastre și pentru a-i convinge că România poate fi o alternativă serioasă în viitorul lor.”, a spus Martin Bottesch, reprezentant al Forumului Democrat al Germanilor din Transilvania.
Întâlnirea de la Sibiu a fost precedată de întâlniri locale, în fiecare localitate sau zonă, care au cuprins manifestări culturale, tradiții, meșteșuguri, baluri și gătirea de mâncăruri tradiționale săsești! De asemenea, a urmat o altă săptămână, Săptămâna Haferland, cu un program asemănător specific zonei de pe axa Brașov-Sighișoara – denumită țara Ovăzului.
Auzind de treaba asta și invitat fiind să le asigurăm materie primă pentru tradițiile culinare, m-am gândit că ar fi potrivit să pun și eu umărul la convingerea unor sași-nemți să vină la noi! Zis și făcut!…dar treaba n-a fost prea ușoară (nici pentru mine, nici pentru sașii noștri) și nici nu sunt convins că vom avea ceva sorți de izbândă – vom trage o concluzie la final – iar timpul ne va da sau nu dreptate!
Dar acum, aș face un ocol și v-aș povesti câteva întâmplări mai interesante despre întâlnirile mele cu sașii:
Prima, cea mai palpabilă (au mai fost și altele dar îi priveam mai de departe…), a fost colegul meu de bancă din liceu, care întâmplător era sas; mă gândesc că tot o recompensă de la Dumnezeu (era unul pentru amândoi) căci și acest sas era un om de la care am învățat câte ceva; eu eram un oltean micuț și amărât, necizelat (doar venisem de la vaci și măgari…) el un tip mai bine dezvoltat, mai educat (chiar dacă venea tot de la țară), mai matur! La vremea respectivă, pregătindu-ne la Liceul Industrial Alimentar – secția Morărit – Panificație, trebuia să facem practică în cursul vacanței de vară, câte 30 de zile, în unități de producție; cum eram în clasă numai băieți și trebuia să mergem și în afara Sibiului, am ajuns, câte 30 de zile, la Cluj, Ia Brașov și la Iași!Cum în clasă erau mai mulți ca mine și mai puțini ca el, la vârsta aia fragedă (dacă o comparăm cu cea de acum…) ne stătea gândul mai mult la joacă, glume, năzbâtii și ne întreceam unii pe alții în așa ceva; pe Martin (căci așa îl cheamă, și îi spun numele cu admirație și respect) nu-l vedeam până a doua zi. Atunci îl vedeam ieșind dintr-o secție închisă cu lacătul (în fiecare unitate era o astfel de secție, unde se lucra cu produse deosebite: ciocolată, unt, zahăr, tot felul de bunătăți care trebuiau mai bine păzite) cu halatul alb pe el (parca era maistru!) și cu mătura și fărașul (de parcă el era Directorul cu Curățenia!!!…). Se uita spre mine, mă chema cu degetul la el, scotea din buzunar ceva bun și mă omenea și pe mine, de mă simțeam și eu foarte important!
Ce făcea el? Până ne orientam noi pe unde-s locurile mai faine de chiulit, el se orienta pe unde sunt locurile mai bine păzite, făcea ce făcea, și a doua zi era integrat în echipă; de fapt, el mergea și se oferea să muncească (nu-l obliga nimeni, nu prea era nevoie…) și se oferea la munca de jos, la curățenie, dar folosea principiul că „din interior, poți avansa mult mai repede decât din exterior”. (Câți mai sunt astăzi care doresc, de bună voie, să înceapă de la munca de jos?!…Oare cât de mare ar fi surpriza?! …majoritatea, ar dori să înceapă în funcție de conducere, în control sau direct Parlamentar…). După câteva zile, era pe acolo un fel de șef, căci făcea de toate și-l îndrăgea lumea; încet, încet, am început și eu să-l urmez (dar eu ca ajutor…) și am învățat ceva din treaba asta și v-o spun și dumneavoastră!
A doua, tot legat de-un coleg de școală (de data aceasta, coleg de armată și coleg de cameră la facultate!): deși în armată era timid, de primele vorbe le-a scos după o săptămână (noroc că a dat de-un oltean vorbăreț…) în facultate, nu ascundea intenția de a se muta în Germania după absolvire (asta în anii ’80, când se înăspreau lucrurile cu libertatea!). Din cauza asta, cel puțin odată pe lună, Securistul de zonă venea la noi în cameră să ne mai întrebe, foarte respectuos, de una-alta (dacă el s-a mai răzgândit, dacă a mai convins pe vreunul dintre noi…și alte lucruri nevinovate). El a terminat Facultatea, s-a ținut de cuvânt – a plecat în Germania (cu ceva peripeții) dar problemele mai mari le-a avut în Germania: Având o diplomă de absolvent de Facultate (atunci se obținea destul de greu), șef de promoție și cu ceva studii suplimentare în Germania a dorit să se angajeze la o fabrică de bere (era specializat în bere) ca inginer, dar n-a reușit nicicum! Străduința sa a durat aproape doi ani până când, obosit și disperat, s-a angajat ca muncitor necalificat. Din această poziție (aplicând strategia lui Martin, dar pe care n-o știa la momentul acela…), într-un an de zile a trecut, rapid, prin mai multe funcții și a ajuns Director Comercial, și mi-a întărit și mai mult convingerea (am aflat treaba asta după 20 ani) că din interior e mult mai simplu să ocupi niște funcții decât din exterior. De atunci, fac și eu recomandarea asta: Intrați într-o firmă cât mai de jos – este mai ușor să intri – și apoi, dacă ai valoare, parcurgi repede etapele consacrării.
Și a treia situație (ar mai fi multe dar cu alta ocazie…) : Un oltean (adică eu) și un Ardelean (m-am și mirat!), funcționar public, au ajuns la o divergență cu nervi, nedemnă de poziția celor doi; până la urmă, s-au calmat, au căzut amândoi de acord că a fost o prostie de oameni necumpătați și Ardeleanul a spus următoarea poveste:
”Am copilărit într-o localitate unde erau și români și sași și fiecare își vedea de treabă fără nicio problemă sau incident; în dreapta casei mele era o familie de sași, în stânga una de români. Și unii și alții trăiau (așa cum se trăia la țară) din cultivarea pământului… Eu îi urmăream dezinteresat, dar ceva tot îmi sărea în ochi: românul pleca primul la câmp și venea acasă ultimul, tot timpul agitat, mânca din poală – biciuind calul, nervos și tot timpul nemulțumit (așa cum eram noi când ne-am dat cocoși!!!). Sasul pleca, domol, ajungea la câmp, lucra până la amiază, venea acasă, dejuga animale, le băga la umbră, le dădea mâncare și apă, apoi mânca și el, dormea un ceas și când se mai domolea căldura, pleca iarăși la muncă”. Spunea Ardeleanul că niciodată românul n-a avut recolte mai bune decât sasul!… concluzia o trageți singuri…
Plecând de la ideea că mai de voie, mai de nevoie, la Sibiu, oltenii au cam luat locul sașilor (de voie: totuși, sașii stăteau cu ochii spre munți și-i pândeau pe oltenii care ridicau capul să vadă dacă a mai apărut vreun post de conducere la Sibiu și, când vedeau câte unul mai de doamne ajută îl apucau de după cap și-l trăgeau peste munți!… de nevoie, pentru că odată cu plecarea sașilor, cineva trebuia să-i înlocuiască, iar cei mai apropiați erau vâlcenii (…că doar sașii din Sibiu, de la Drăgășani își aduceau vinul… dar, despre vin altădată!), iar eu sunt unul dintre ei (martor îmi este alt coleg – pe jumătate sas – dar care face cât un sas întreg!). Convins că reîntoarcerea sașilor ne-ar prinde bine (nu știu dacă și lor!) m-am hotărât să pun și eu umărul la această acțiune și m-am pregătit să-i primim cu ceva dulce de Boromir – Eugenia de altădată!
Am plecat de la convingerea că, totuși, sașii sunt mulțumiți de olteni (rău cu rău, dar mai rău fără rău!)… eu și poveștile mele fiind o dovadă.
Așa că am putea să ne dezvoltăm și să conviețuim împreună și chiar să ne…distrăm! (dar despre organizare și distracție în articolul viitor!) 