Sarea, dacă nu este iodată, rămâne intactă la infinit, dacă este iodată poate pierde o parte din iodul adăugat în timp, dar chiar și așa, nu se depreciază. Zahărul dispune de un mediu neprietenos cu bacteriile, în consecință, rămâne constant la infinit. Orezul alb este deshidratat prin procesare, iar germenii eliminați, astfel încât nu va putea încolți, mai ales dacă este înmagazinat la rece. Același lucru se întâmplă cu mălaiul, chiar și cu făina de grâu, au nevoie de recipienți uscați, etanși, de temperaturi răcoroase constante și pot fi păstrate un timp îndelungat. Dacă le alăturăm oțetul alb, băuturile spirtoase și vinul care pot suferi mici modificări de aromă în timp sau mierea curată de albine care se va zaharisi fără a-și pierde calitățile, vom constata că avem un număr deja important de alimente „de avarie”, care ne pot scoate la liman în cazul unor situații prelungite de criză, sau unei stări de asediu, firește, mintea mea exclude un scenariu apocaliptic, dar practic, nu este rău să avem preventiv în casă cantități din aceste alimente și rezerve de apă pentru un termen mai lung de două săptămâni. Acum, firește, pentru cazuri pe termen mai scurt, aș alege conserve de carne, legume, fructe, roșii pasate, măsline în saramură, pâinea prăjită tip pesmeți, cafea instant și lapte praf, acestea din urmă fiind de asemenea preparate practic fără termen de garanție, ce pot fi consumate ca atare, fără preparare termică. Condimentele precum muștarul, piperul, scorțișoara, boiaua de ardei, rămân fidele gustului lor un termen îndelungat și nu se strică. În zilele noastre lista este lungă, o familie poate supraviețui cu ce se găsește prin cămară un timp destul de lung, mai mult de jumătate din alimentele de pe raft fiind neperisabile. Situația era însă mult diferită acum câteva sute de ani, când contextul istoric în care se găseau oamenii făcea adesea imposibilă prepararea hranei sau găsirea și conservarea ei pentru a putea beneficia pe termen mai lung de vânatul prins sau de roadele pământului proaspăt culese. Vikingii, un popor de războinici și navigatori iscusiți, înaintând pe mări în expedițiile lor, erau nevoiți să pescuiască pentru a se hrăni. Mările aveau pește din belșug, de aceea, ceea ce nu consumau rămânea pe vas în bătaia vântului, a brizei ușor sărate. Au observat că peștele nu se strica, se usca și în lipsa alternativelor alimentare, îl consumau ca atare. Era o sursă bună de proteină, le potolea foamea și putea fi înmagazinat cu ușurință. Atunci când se „așezau” undeva, femeile îl preparau prin fierbere și cu cât era mai uscat și mai dur, cu atât devenea mai fraged și mai gustos fiert! Modul de conservare s-a extins în zonele ocupate de vikingi, astfel încât, în jurul anului 1000 d. H. arheologii au descoperit dovezi istorice că într-un sat viking din Canada se prepara în mod constant batog uscat, un pește oceanic de talie mare, „rețeta” răspândindu-se ulterior și în Europa, tot datorită populațiilor vikinge nomade, în țări precum Norvegia și Germania. Cu mări bogate în cod, țări europene cu potențial de navigație mare precum Franța, Anglia, Italia, au început să producă și să exporte cod uscat. Peștele uscat reprezenta în lumea medievală cea mai mare distribuție de sursă de proteine, în timp ce în țări cu climat aspru și fără agricultură, precum Islanda, peștele uscat însemna supraviețuire, căci aici se consuma zilnic, precum consumăm azi pâinea. În 1432 un navigator italian, Pietro Querini, a naufragiat în insula Lofoten din arhipelagul Norvegiei arctice, iar aici a supraviețuit cu peștele uscat preparat de localnici. Și-a însușit secretele preparării, iar la întoarcerea la Veneția a scris despre acest mod de conservare al peștelui, despre cum Dumnezeu înmulțește acolo peștii precum a făcut-o Iisus în pilda biblică, salvând oamenii de la foame și pieire. Contextul religios al momentului a deschis calea dezlegărilor la pește în timpul posturilor lungi și epuizante, căci peștele se păstra în mod economic doar cu ajutorul vântului și al timpului, în plus, avea componenta divină ce permitea consumul
său și în post. Acest mod de conservare s-a păstrat până în zilele noastre, chiar dacă multe fabrici produc peștele uscat prin metode moderne, metoda tradițională este preferată și se utilizează încă, la fel ca acum sute de ani. O altă sursă de proteine care poate fi conservată pe termen lung, este carnea. Egiptenii au descoperit metoda în urmă cu 5000 de ani, desigur accidental, constatând că sarea și aerul uscat al deșertului conservă carnea, previne deprecierea cărnii prin deshidratare, iar evaporarea apei din carne împiedică apariția microbilor și bacteriilor. Așadar, învelind carnea în sare, au remarcat că proteinele și nutrienții se păstrau foarte bine, întrucât o cantitate mică era concentrată și sățioasă, carnea era mai ușoară, ocupa spațiu mai puțin, putea fi tăiată și preparată oricând prin fierbere, dar cantitatea rămasă se păstra la fel, nu avea termen de garanție. Poate că acest fel de carne reprezintă un prim precursor al mezelurilor uscate din zilele noastre, deși de-a lungul istoriei s-au mai remarcat metode de conservare asemănătoare, cum este „pemmican”, un produs pe care îl preparau nativii americani, din carne uscată de bizon sau elan tocată, căreia îi adăugau seu sau untură și fructe uscate de pădure, apoi o înveleau în săculeți din
piele de elan pe care îi plasau sub șaua calului ca să se preseze. Oricât de lungi, drumurile le ofereau varianta de hrană atunci când nu puteau vâna carne proaspătă. Pemmican a rămas un aliment tradițional pentru nativii americani, iar ei îl mai prepară și astăzi, poate nu cu aceleași metode de odinioară, utilizând poate tehnologii noi cu încredere, deoarece pemmican poate avea un termen de garanție de 50 de ani. Noi avem mezelurile uscate, sărate și afumate, obținute pe același principiu care prelungește termenul de garanție al preparatelor din carne. Dar organismul uman are nevoie și de alte categorii de produse, cum sunt carbohidrații de exemplu, iar despre metodele prin care îi păstrăm și pe aceștia urmând drumul trasat de înaintașii noștri de-a lungul istoriei, vom vorbi în numărul viitor. (continuare în numărul următor)
ISTORII ȘI MITURI DESPRE… HRANA STRĂBUNILOR (52) – Un scurt istoric al alimentelor „nemuritoare”
Așa cum știm cu toții există alimente care nu expiră niciodată, care sunt practic „nemuritoare” dacă sunt păstrate în condiții optime, în recipiente de sticlă închise ermetic, ferite de lumină și căldură excesivă, de aer și umiditate.