Este meritul mirodeniilor în primul rând, vanilia, scorțișoara, ghimbirul, nucșoara, pe care le asociem cu mirosul de turtă dulce, sunt mirodeniile utilizate de veacuri de Crăciun și de Paște, chiar fără să exagerez, aș spune că sunt darurile divine trimise oamenilor spre a putea onora sărbătorile cu și mai multă bucurie. În plus, turta dulce este azi un desert de sărbătoare devenit tradițional, un simbol menit să transmită un mesaj celor ce le este oferit, căci prin formă și decorațiuni, turta dulce poate fi chiar semnătura câtorva urări sau versuri.
Dar cine a inventat oare rețeta de turtă dulce, și când?
Drumul pe care îl avem de parcurs de la prima turtă dulce preparată vreodată este foarte lung și anevoios, trebuie să ținem cont că turta dulce din zilele noastre a evoluat treptat, ca și omenirea dealtfel, însă în Egiptul Antic se trăia bine, viața oamenilor era prosperă și fericită. Mierea era considerată aliment de bază, aici prăjiturile cele mai populare erau niște turte din făină amestecată cu miere, coapte pe jar. Erau consumate alături de fructe și vin. În Grecia Antică, conform învățatului Aristofan, se prepara „melitunta”, o prăjitură din susan, miere și cereale pisate. De aici, probabil turta dulce s-a răspândit în rândurile Imperiului Roman, cert este că, deja cu 200 de ani înainte de Hristos, femeile romane împărțeau soldaților așa zisa „pâine din miere”, făcută din diverse categorii de făină și miere, dar, firește, fără mirodenii. Chiar și așa, Pliniu cel Bătrân scrie despre pâinea din miere că le împrospăta forțele și le conferea curaj soldaților romani, făcând astfel ca orice luptă începută să fie câștigată. Lumea Antică prepara, deci, turta dulce și prin războaiele și campaniile de expansiune a reușit să o răspândească pe întreg continentul european.
Evul Mediu s-a caracterizat și el prin războaie, mai ales pentru propășirea credinței, astfel, cruciadele sau războaiele creștine, le-au oferit cavalerilor cruciați prilejul de a cunoaște hotare, locuri și ritualuri din alte lumi cu o climă, faună și floră diferită de cea din zona europeană. La plecare, cavalerii luau cu ei bogății în aur, artifacte, dar și mirodenii pe care le descoperiseră pe teritoriile cucerite, considerate a fi la mare preț, de asemenea.
Din această perioadă există o frumoasă legendă despre turta dulce, legendă ce marchează prima turtă dulce cu mirodenii, apropiată de cea din zilele noastre.
Se povestește că, un călugăr armean din ordinul franciscanilor, pe numele său Macarie, se afla în trecere prin Franța în preajma Crăciunului, în drumul său spre casă. Obosit și flămând simte că nu mai poate continua drumul fără un popas și disperat, cere adăpost la o mânăstire dintr-un alt ordin creștin, unde călugării îl primesc, îl îngrijesc și îl ospătează cu multă dăruire. Le este deosebit de recunoscător călugărilor care, săraci, umili, dar adevărați credincioși, împart în mod egal cu el tot ce au, iar Macarie, odihnit și întremat, își recapătă puterile. De aceea, înainte de a porni mai departe la drum, Macarie se oferă să le gătească masa de Crăciun, drept recunoștință, cu orice o fi să găsească prin cămările mânăstirii. În mânăstire domnea sărăcia, erau vremuri tulburi, iar mânăstirile erau și ele uneori jefuite, deposedate de valori, dar și de roadele muncii călugărilor, de aceea nu e de mirare că în cămări Macarie găsește doar făină, miere și puțin ulei, din care plămădește un aluat în care presară o mână din mirodeniile primite cadou de la starețul unei mânăstiri spaniole unde poposise câteva zile anterior. Mirodeniile ce i se spusese că se numesc ghimbir și scorțișoară se simțeau strașnic în turtele puse la copt, împrăștiau miresme și bună dispoziție mesenilor: „Cum se numește această prăjitură cu o aromă incredibilă?”, au întrebat călugării, iar Macarie le-a botezat-o „pain d’épices”, adică pâine cu mirodenii. „Cine a compus rețeta și a numit-o așa?”, au mai întrebat aceștia, iar Macarie le-a spus: „Eu, cu ajutorul și slava Celui de Sus și a voastră”, căci, atunci când primise mirodeniile, el a crezut că scopul lor era de a parfuma cu ele hainele și uleiul de candelă, însă văzând rezultatul final era convins că ideea de a parfuma aluatul îi fusese trimisă de „Cel de Sus”, pentru a-l ajuta să se revanșeze onorabil.
Ei, și dacă aceasta este o poveste ușor romanțată despre turta dulce, aflați că îmbogățită cu mirodenii, turta dulce devine un dulce cunoscut, în secolul al XIX-lea apar fabricanții profesioniști de turtă dulce în Alsacia, în regiuni franceze precum Reims și Dijon, care sunt renumite și azi, pentru dulciurile ce le produc. Cofetarii vor elabora forme din lemn pentru a modela aluatul simbolizând animale, flori, păsări. În orașul Torun, din Polonia, turta dulce devine rapid un desert național, de tradiție, formele sale completând urările cuvenite ocaziei în care se dăruiesc: inimi, trifoi, potcoave, căsuțe și câte și mai câte! Nici Anglia, reginei Elisabeta nu se lasă mai prejos, mirosul de ghimbir încununează străzile marilor orașe, care încep să se dezvolte datorită brutăriilor și patiseriilor locale.
În țara noastră, turta dulce devine cunoscută datorită Annei Bornemisza, o principesă de origine maghiară din Dumbrăveni, localitate sibiană din principatul Transilvaniei de secol XVII, ce are ca preocupări gastronomia și scrisul, pe care le îmbină armonios. Aceste ocupații au ca rezultat tipărirea unei colecții de rețete în anul 1680, în care principesa inserează, atât rețete originale, ale familiei sale, dar și un număr de rețete adunate de la diferiți oaspeți străini, pe care îi primește în ospeție principele de-a lungul anilor. Între cele peste 1000 de rețete consemnate în manuscris, regăsim și turta dulce, numită „pogacea cu miere”, pe marginea căruia notează că este un desert complet ce satisface nevoia de dulce.
Conform obiceiurilor vremii, legendele spun că principesa mai cocheta și cu vrăjitoria uneori, ea fiind semnatara unor inimi de turtă dulce ornamentate cu bucățele de oglindă în mijloc, inimi ce erau dăruite tinerelor de măritat din anturajul familiei, astfel, principesa făcea o vrajă și fetele vedeau chipul iubiților în oglinda turtei. Nu știm dacă este adevărat, cert este că obiceiul inimilor de turtă dulce cu oglinzi s-a răspândit în popor, a devenit accesibil întregii comunități, devenind în unele zone o tradiție a fetelor de măritat care cumpărau aceste simboluri ale iubirii din târguri și oboruri, astfel încât, în noaptea Sfântului Andrei să vadă chipul ursitului în mijlocul turtei dulci. În unele zone din țară obiceiul încă se păstrează, se spune chiar că, dacă fata este cuminte și turta dulce coaptă este ornată cu mâinile ei, minunea cu viziunea se petrece și azi.
În ceea ce privește turta dulce, putem afirma că azi găsim turtă dulce într-o mare varietate de forme, arome și ornamente, pentru toate gusturile și ocaziile, iar producătorii se întrec în a conferi turtei dulci, pe lângă mirodeniile de bază care „au făcut istorie” la propriu și alte ingrediente precum ciocolată, marțipan, nuci, fructe confiate. Astfel, legendele turtei dulci continuă. Să avem sărbători cu spor în toate! (continuare în numărul următor)