În zorii omenirii nu existau etichete, reclame, nu existau marile lanțuri de supermarketuri în care industrii din toată lumea să concureze în expunerea la raft a unor produse alimentare ce au stră- bătut mii de kilometri de la fabrica producătoare, pentru a poposi în coșul cumpărătorului român. Fiecare îmbucătură însemna muncă depusă de o întreagă familie pe parcursul unui sezon întreg, oamenii cultivau și recoltau propria hrană, apoi o preparau pentru ei și pentru membrii familiei. Făceau totul cu iubire și cu recunoștință și pare-se că dădeau dovadă și de responsabilitate, câtă vreme produceau suficient, dar nu făceau surplus, pentru ca hrana să se deprecieze spre a fi apoi aruncată!
În zilele noastre mâncarea nu se mai strică la fel de ușor, chiar legumele și fructele proaspete vin de pe alte continente după drumuri lungi cu vaporul, sunt descărcate în port, apoi sunt încărcate în tiruri și transportate la depozite în țară, de unde, alte mașini le preiau și le duc la supermarketuri. În tot acest timp, ele trebuie să se păstreze pentru a putea fi comercializate optim. Deseori, ele își păstrează coaja frumos colorată, aspectul exterior este plăcut, dar gustul, aroma și chiar textura acestora se schimbă. Din nefericire, acesta nu este un fenomen întâlnit în cazul fructelor și legumelor mai mult sau mai pu- țin exotice, această transformare are loc uneori și în cazul alimentelor procesate, chiar dacă parcurg în drumul spre raft o graniță, două, produse fiind în țările europene vecine.
Eticheta îmi garantează valabilitatea produsului, nu mă intoxic să mor consumându-l, dar gustul și textura se întâmplă uneori să nu mai fie la fel cum le știam. Fapt și mai îngrijorător, la ultimele controale inopinate în magazinele alimentare, ministrul agriculturii a constatat abateri serioase de la rețetele unor lactate și brânzeturi din import, care aveau trecut ca ingredient de bază laptele, pe care însă nu îl conțineau deloc. Ei, da, probabil că aceste „lactate” au toate șansele să rămână la fel de gustoase și după expirare, că nu prea are ce se strica la ele. Despre carnea din supermarketuri aflăm prin intermediul canalelor media că și ea conține bacterii și antibiotice, iar legumele și fructele pesticide, deși aceleași canale media fac reclamă exact acelorași produse, pentru care se plătesc sume de bani frumu- șele pentru a fi difuzate la ore de maximă audiență. Eh, se pare că banii nu au nici gust, nici miros, deci nu se alterează și pot fi acceptați de oriunde vin, însă realizez că devine pe zi ce trece tot mai greu să fi consumator, ca și producător de altfel, cât despre alternative, pot spune doar că nimeni nu vine cu altceva decât critici la probleme, ceea ce este ușor, mai greu este să facem eforturi să găsim soluții. Hai să ne imaginăm că toată lumea va implementa agricultura ecologică și va produce doar alimente bio. Din start, ideea că se mai poate realiza în zilele noastre agricultură 100% ecologică este aberantă, aș numi-o aproximativ ecologică, sau mai ecologică decât… un alt model, câtă vreme apa, aerul sunt poluate, chiar și solul este udat de ape ce pot prelua din atmosferă compuși nedoriți, noxe diverse, acestea sunt spălate de către ploaie, zăpadă sau ceață, după ce au parcurs distanțe mari, uneori chiar continente. Eliberați în atmosferă, oxizii de sulf și de azot sunt transformați în acizi care se combină cu ploaia, aceasta devine acidă și cade peste lacuri și păduri unde duce la moartea peștilor și a plantelor și afectează iremediabil ecosistemele. Sau pe terenurile agricole.
Poluarea solului mai poate fi cauzată de contaminarea cu diferite organisme precum bacterii, virusuri și paraziți. Acestea provin de la oameni, cât și de la animale, și ajung în sol prin diverse tipuri de deșeuri. De exemplu, aplicarea în mod continuu de îngrășăminte de la grajduri în cantități mari afectează grav sănătatea solului, drept consecință pot avea loc și alte diverse procese precum eroziunea, salinizarea, scăderea biodiversității, alunecările de teren sau inundațiile, pe lângă scăderea calității și cantității producțiilor agricole
În acest context, este tot mai greu să hrănim o populație în creștere exponențială, cu pretenția că hrana este ecologică 100%, dar putem recunoaște acest lucru fățiș, este ecologică în limitele acceptate. Trecând apoi la subiectul produselor derivate din materii prime fie ele și ecologice, prin manipulare, prelucrare, transportare, dacă nu sunt tratate, ele pot fi contaminate, iar aici îmi fac mai puține griji pentru marfa ce ajunge în raft în cantități mari, pentru că acestea urmează o linie de prelucrare ce include sisteme de analiză și tratare automatizate, grija mea se îndreaptă în schimb spre producătorii artizanali, care produc alimentele în sistem tradițional, casnic, fără a avea posibilitatea sau obligația să ia măsuri deosebite.
Nici chiar nitrații folosiți ca stabilizatori de culoare mai ales în prelucrarea produselor din carne, nu se găsesc exclusiv în industrie, aceștia sunt și componenți naturali ai solului, făcând parte din ciclul azotului. Sunt îngrășăminte organice naturale sau azotoase sintetice, iar produșii lor de degradare îmbogățesc solul și se acumulează în plantele cultivate până la concentrații dăunătoare pentru consumatori când se află îngrășăminte în exces în sol. Se regăsesc astfel în plantele cultivate, dar și în legumele pe care le considerăm a fi sănătoase, de altfel, studii mai noi demonstrează că 70% din nitriți îi înghițim din legume și fructe, dar și din apa din fântânile gospodăriilor sau foraje, nitriții și nitrații trecând deseori prin pânza freatică. Ei nu pot fi eliminați prin fierberea apei, dimpotrivă, prin fierbere și eliminarea unei cantități relative de apă devin mai concentrați, doar sistemele speciale de filtrare și purificare a apei pot diminua sau eradica acești compuși. În acest context, ideea că salamul produs de producătorul artizanal local este fără nitrați doar pentru că nu are culoarea de un roșu vivace, este puțin probabilă.
Cu toții ne dorim hrană sănătoasă, dar ea nu se obține nici prin sancționarea și scoaterea de pe piață a produselor artizanale, nici a celor autohtone sau externe. La rândul lor, producătorii trebuie să fie cinstiți și să treacă pe etichetă ingredientele utilizate cu acuratețe. Iar noi, cumpărătorii, trebuie să știm că nu ne putem hrăni cu amintiri și iluzii, prin urmare, să ne informăm cu rigurozitate asupra hranei pe care o consumăm zi de zi, să contribuim la identificarea problemelor. Este important să obținem hrană cât mai sănătoasă, atât cu producători locali, cât și externi, dar este imperios necesar să căutăm soluții pentru a-i ajuta să o facă. În acest sens trebuie încurajată cercetarea în acest domeniu foarte vast, dar nu mai puțin important, apoi trebuie sprijinite invențiile și inovațiile ce pot îmbunătăți procesele de fabricație și prin eliminarea factorilor de risc pot crește calitatea vieții noastre. Și nu în ultimul rând, să punem pasiune în ceea ce facem, așa cum trebuie să fi pus străbunii noștri geto-daci care, pentru a putea lucra pământul sau pentru a prepara alimentele obținute, au conceput și perfecționat cu ingeniozitate unelte meșteșugite cu măiestrie, conform Tratatului intitulat „Istoria tehnicii și a industriei românești” apărut sub egida editurii Academiei Române în anul 2019:
„Ca o consecință, (n.a. – a mineritului, prelucrării și exploatării metalelor), pe plan instrumental, mulțimea și diversitatea mijloacelor de muncă confecționate din fier evidențiază o maximă specializare a uneltelor și, implicit, o diversificare a lor, acum fiind semnalată apariția unor unelte noi: sapa, grebla, coasa, tesla, rindeaua, cuțitoia,
dublată de generalizarea utilizării acestora. Brăzdarul, cuțitul și oticul plugului, sapa și grebla, secera și coasa, săpăliga și cosorul, în agricultură, cârligele de pescuit, foarfecele de lână și răzuitorul de piei, în ocupațiile complementare, nicovala și barosul, ciocanul și cleștele, dălțile și dornurile, pilele și punctatoarele, în metalurgie, țăpoiul și barda, tesla și fierăstrăul, sfedelul și rindeaua, compasul si dalta, pila și cuțitoaia, cuilele și piroanele, balamalele și niturile, în dulgherit și prelucrarea lemnului, frigările și furculițele, trepiedele și cremalierele, în instrumentalul gospodăresc casnic uzual, armele de luptă, defensive și ofensive, (de o mare varietate, la rândul lor), prin vasta lor tipologie, evidențiată de mulțimea descoperirilor (între care, la loc de cinste, se cuvine să amintim atelierele metalurgice de la Grădiștea Muncelului) argumentează, cu deplină obiectivitate, existența unei dezvoltate „civilizații dacice a fierului”.
Același tratat stipulează invenția morilor de măcinat manuale, care se vor perfecționa, de la tipul tronconic, greoi și dificil de acționat, la tipul concav-convex, mult aplatizat, deci mult mai ușor de acționat. Din aceeași categorie a uneltelor face parte teascul, foarte apropiat de cel tradițional românesc din secolul XX. De altfel, „moara clepsidră” descoperită între ruinele romane din Pompei, alcătuită dintr-o piatră stabilă „meta” și una cu tracțiune animală „mola asinaria” își are corespondent într-o moară asemănătoare descoperită pe teritoriul țării noastre, pe locul cetății Porolissum, în județul Sălaj. Dar străbunii daci s-au perfecționat continuu, astfel încât, în secolul II î. Hr. iau naștere primele mori hidraulice de măcinare a cerealelor. Cunoscută în plan universal drept „tipul oriental”, în România „moara cu titirez” în Vrancea, „moara cu făcaie” în Oltenia sau „moara cu ciutură” în Muntenia și Banat, va deveni cea mai cunoscută și utilizată moară de pe teritoriul țării.
„Caracterul reprezentativ al acestei instalații hidraulice de o genială construcție, (ea avea să-l inspire pe fizicianul Pelton în realizarea celei dintâi turbine de centrală electrică din lume) pentru poporul român, a fost recunoscută prin transferarea unui exponat autentic din România și prezentarea sa expozițională în cadrul Muzeului tehnic din München.”
Iată cum înclinația noastră ca popor înspre inovare și îndemânarea noastră spre actul tehnic a fost dovedită prin vestigii scoase la lumină sau datând de mii de ani. Cu siguranță, avem încă înscrisă în ADN-ul nostru capacitatea de a continua munca strămoșilor.
Text: Daniela CINEZEANU, Boromir Sibiu Publicity