Pâinea în amintirile neuitate ale copilăriei mele și ale altora ca mine
După ce apăreau pe fața de masă blidele cinei-de-cinat, mama tatălui meu, adică buna mea bunică hârtibăciancă – „Anisâia lui Ion de pe Hulă” – aprindea feștila de bumbac a lămpașului cel mare din bucătărie, în vreme ce mie, ca cel mai mic copil al casei, îmi revenea sarcina să rostesc o sfântă rugăciune, după care cu toții îmbucam te miri ce bunătăți ale cămărilor și pivnițelor. Apoi, bunica începea a buchisi cu ochelarii ochilor săi obosiți din „Cartea Sfintelor Înțelepciuni”, scrisă de părintele-dascăl, Andrei Șaguna, Mitropolitul Ardealului. Carte ieșită de sub teascurile tiparului „Telegrafului Român” din Sibiu.
Alături de scaunul ei îmblănit și călduros mă așezam și eu ca să recitesc, nu știu pentru a câta oară, fie amintirile din copilărie ale povestitorului moldovean Ion Creangă, fie câteva pagini din serialul „Aventurile submarinului Doxa”. Obosit precum eram, după multă și greaua roboteală de prin curte și de prin grajdurile bivolițelor și cotețele găinilor și iepurilor, curând adormeam cu cartea în mână, iar bunica mă așeza, pe nesimțite, într-un fel de „lădoi”, alături de regretatul meu frate mai mare, Vasile, și de regretata mea soră Victorița.
După care tot bunica se apuca să mai cearnă încă odată cu sita deasă făina așezată în trocuța de lemn, pregătind într-un colțișor al coveții un ghemotoc de aluat cu plămădeala trecutului frământat, neuitând să adauge în apa călduță două linguroaie de lemn pline cu sare zgrunțuroasă și un pic de „țahi”, atât cât să încapă pe un vârf de cuțit. Așa cum îi spuneam noi, agnițenii-hârtibăcieni și sibieni, drojdiuței, denumire împrumutată de la sașii noștri prieteni și buni gospodari.
Cei cu care eram vecini cu pământurile de gunoit, de arat; de semănat, cultivat și recoltat; de cositul ierburilor și de pășunatul vitelor și oilor; de case de locuit și de fântâni cu cumpănă; de șuri cât șurile de mari, pline cu fânuri, otăvuri, paie și plevuri; cu hambare și coșere cu bucate; de grajduri cu vite, de cotețe cu iepuri, găini, porci la îngrășate și scroafe la fătat; de grădini cu bătrâni și roditori pomi fructiferi și de delnițe cu straturile tuturor legumelor și zarzavaturilor pământurilor ardelene.
Apoi, mai-nainte de „crăpatul-de-zâuă” (zori prefațați de cântatul răgușit al cocoșilor), bunica mă trezea din visele somnului dulce al dimineții, îndemnându-mă să țin trocuța pentru ca dumneaei să poată frământa făina în amestec cu cartofi fierți și curățați, dați pe răzătoarea din lemn, după care așeza un chindeu alb ca spuma laptelui peste aluatul pus la dospit. Și o făcea cu atâta îndemânare și plăcută trudă încât dădea ghes îndemnului inimii sale de a fredona în șoaptă o doină-doinită, auzită și știută încă de când era o mică copiliță în satul ei natal de pe valea sibiană Buii și a Hârtibaciului.
Când lumina zilei izbutea cu greu să risipească întunericul nopții, fratele Vasile aprindea cocenii știuleților de cucuruz, de sub vreascurile lemnelor de deasupra vetrei cuptorului din curtea casei, în timp ce bunul și harnicul nostru tată dădea de mâncare bivolițelor și căra în grajd gălețile pline cu apă stătută pentru adăpatul și rumegatul vitelor. După care tot el mulgea în șuștăr laptele dulceag și înspumat. În nici două ore pâinile erau copte, după care urmau plăcintuțele umplute cu varză dulce sau acră, cu ceapă călită sau cu mere și pere răzuite.
Curtea și întreaga uliță mare a satului se umpleau de mireasma pâinilor și plăcintelor scoase din cuptor, rând pe rând, cu ajutorul unei lopeți din lemn cu coada lungă cât doi pari de fasole. Pâinile, așa fierbinți, le „băteam” de coajă cu făcălețul pentru mestecatul mămăligii, după care bunica le acoperea cu câteva ștergare țesute din fire înălbite din in și cânepă. Toate acele bunătăți se răceau domol, rămânând fragede și parfumate.
Când venea vremea să ne așternem piciorușele cu opincuțe și obiele pe drumul lung al școlii primare, bunicuța frângea cu mâinile ei muncite trei colțuri zdravene dintr-o anume pâine pe care noi, frații, le împătuream cu grijă în trăistuțe, alături de tăblițele cu bureții de șters, ca și de „stilurile” de scris. Neuitând să adăugăm, pentru fiecare, câte un măr sau câte o pară coaptă.
De pofta-nerăbdătoare le înfulecam în chiar prima recreație, dându-le prietenilor-colegi de bancă școlară să guste și ei din dulceața pâinii, știind că la rândul lor, într-o altă zi de școală, vor face și ei la fel. De atunci, de mult de tot, cu toate că am cutreierat țara în lung și-n lat, și m-a pus amarul să mai „hoinăresc” și prin îndepărtate străinătăți, acea pâine a anilor copilăriei mele a rămas cea mai gustoasă pâine pe care am mâncat-o vreodată!
Ca urmare, de o bună bucată de vreme nu uit să-mi reamintesc toate aceste plăcute amintiri, mai ales atunci când, potrivit tradiției popoarelor lumii, ziua de 16 octombrie a fiecărui an este dedicată sărbătoririi pâinii. De cinstit o cinstesc, atât țările bogate, cât și de cele sărace. Pâinea fiind hrana hrănitoare a Omului. Și în toate formele făinurilor. Fie cea din boabe de grâu, fie cea de orez și de secară. Ea reprezintă rodul cel mai firesc și Dumnezeiesc al Pământului.
Pentru că prin pâinea noastră cea de toate zilele, denumită simbolic „pâinea fără frontiere”, cinstim trudnica muncă a tuturor oamenilor care „râcâie” cu plugul pământul, îl cultivă și îi adună roadele. Iar în cântul înălțător al poeților, Omul glorifică creștinescul „Tată-L Nostru”, rostit în limbile tuturor popoarelor acestei tot mai nesigure Lumi!
text: Ioan Vulcan-Agniteanul